Un mesaj al lui Virgil Ianțu despre o filmare de la un banchet de clasa a VIII-a a devenit punctul de plecare pentru o dezbatere mai ampla despre felul in care arata copilaria astazi.

Dincolo de imaginile virale, discutia atinge un subiect sensibil: cum se formeaza valorile copiilor intr-o lume in care expunerea la comportamente de adult are loc tot mai devreme, iar rolul parintilor devine mai complex ca oricand.

Intre libertate, expunere si responsabilitate

Exista imagini care nu raman doar imagini. Devin intrebari. Devin disconfort. Devin oglinda.
„Copiii nostri nu mai sunt copii, mentioneaza Virgil Ianțu, si noi privim o filmare ca asta, unii cu zambetul pe buze, altii cu o lacrimi in ochi.” Nu este un repros. Este o constatare care apasa.

Acesti copii, mentioneaza vedeta TV pe reteaua de socializare, se aflau “in jurul unei cantarete, cantand cu foc o manea cu un continut care nu lasa loc de interpretari: sexualitate explicita, atitudini de adult, unduiri de solduri la fete de nici 12 ani unele din ele, gesturi copiate fara filtru.”

Copilaria, intre etape sarite si normalitati rapide

De ce contextul conteaza mai mult decat pare
In mesajul sau, Ianțu insista asupra unui aspect esential: contextul. „Nu e doar despre o melodie, nu e despre un gen muzical. Si nici despre teribilismul varstei sau libertate si distractie. Este despre context, despre moment, despre VARSTA.”

Problema nu este exprimarea in sine, ci viteza cu care anumite comportamente ale adultilor ajung in spatiul copiilor — fara filtrul timpului, fara intelegere, fara protectia etapelor firesti de dezvoltare.

Intrebarea care ramane in aer: cine ghideaza?
Una dintre cele mai sensibile idei din mesajul sau apare firesc: „Si, inevitabil, apare intrebarea: unde sunt parintii?” Nu ca acuzatie, ci ca reflexie.

Pentru ca, dincolo de ceea ce fac copiii, ramane mereu intrebarea despre cadrul in care li se permite sa exploreze lumea. „Este despre cum alegem, ca adulti, sa ne lasam copiii sa sara etape, sau, mai grav, despre cum ii impingem noi sa o faca. Ne place sa spunem ca „asa e generatia”, dar generatia nu apare din neant, ea este crescuta, educata, modelata.” Aici, jurnalistul accentueaza rolul responsabilitatii parentale in educatia copiilor.

Normalizarea ca fenomen social

Cand prietenia cu copilul inlocuieste autoritatea

Ianțu vorbeste despre un mecanism subtil al epocii actuale: „Daca la 14-15 ani copilul canta despre lucruri pe care ar trebui abia sa le descopere, atunci cineva i-a spus, direct sau indirect, ca e in regula si poate ca exact acolo e problema reala: NORMALIZAREA. Normalizam orice, doar ca sa nu fim „demodati”, normalizam pentru ca ne e mai usor sa fim prieteni cu copiii nostri decat parinti. Normalizam pentru ca ne temem sa punem limite, acele limite care, paradoxal, ofera siguranta.”

Este o observatie despre schimbarea rolurilor: adultul care ghideaza devine uneori adultul care evita conflictul, iar limitele se estompeaza in numele armoniei.

Consecintele unei copilariei accelerate

In spatele libertatii fara structura apare, in timp, un cost. „Din pacate, EXISTA UN PRET.” Nu unul imediat, ci unul care se construieste lent: in modul in care copiii vor intelege relatiile, expresia de sine si limitele sociale.

Ce invata copiii fara sa ne dam seama

Dincolo de momentul in sine, mesajul atinge un punct sensibil: invatarea prin expunere. „Baietii de langa ele invata, fara sa-si dea seama, CUM SA PRIVEASCA O FEMEIE. Nu din carti, nu din filme, nu din modele sanatoase, ci dintr-o scena de banchet.”

Cuvintele lui Ianțu sunt mai mult decat observatie pertinenta, ele devin un semnal de alarma pentru societatea romaneasca. „Fetele acelea, care astazi canta si danseaza fara sa inteleaga pe deplin ce exprima, vor creste si lumea nu va mai fi la fel de indulgenta, lumea nu va spune „e doar o joaca”, vor considera asta NORMALITATEA si DISTRACȚIA, va fi firescul lor cand va veni vorba de limbaj, de gesturi, de VALORI, de VISELE pe care si le vor face.” Asadar, fara lectii explicite, fara manuale — doar prin observare si imitare.

Unde se traseaza linia – intre permisivitate si protectie

Parintii au decizia si puterea de a schimba totul permanent. Jurnalistul TV este categoric in aceasta privinta: „Asta e, de fapt, miza: CE MODEL OFERIM. Si nu-mi spuneti, va rog, automatismul ca toata lumea asculta manele la petreceri. NU, nu toata lumea o face si NU, nu cu parintii de mana, NU la 12 ani, NU acestea sunt mesajele sanatoase pentru un copil in formare. Pentru ca acolo e mai mult, parintii sunt langa, valideaza, aproba, zambesc fericiti uitandu-se la ei cum se distreaza. Nu putem controla tot ce vad copiii nostri, internetul e acolo, tentatiile sunt peste tot, dar putem controla ce validam.”

Pentru Ianțu, discutia nu este despre interdictii, ci despre echilibru: „Putem spune: ‘NU AICI, NU ACUM!’ Chiar nu mai putem pastra acel spatiu in care copilaria sa existe? Pentru ca, daca o pierd prea devreme, ei nu o mai recupereaza niciodata.” Nu ca refuz al libertatii, ci ca forma de protejare a unei etape care nu revine.

Intrebarea care ramane dupa zgomotul dezbaterii

Dincolo de reactii, opinii si interpretari, ramane o intrebare simpla si incomoda: „Cand am incetat sa mai fim adultii din camera? UNDE SUNTEM? CARE E PRETUL ABSENTEI NOASTRE? VREM SA PLATIM ACEST PRET?”

Poate ca nu despre copii este vorba in primul rand, ci despre felul in care adultii aleg sa fie prezenti in lumea lor. Iar intre aceste alegeri se construieste, incet, generatia care vine.

Concluzie

Discutia deschisa de Virgil Ianțu nu este despre un moment izolat, ci despre o realitate mai larga a societatii actuale. Intre dorinta de libertate si nevoia de ghidaj, intre expunere si protectie, se construieste treptat generatia de maine.

Iar intrebarea care ramane este simpla, dar incomoda: cat din copilaria copiilor nostri mai reusim sa protejam si cat lasam sa fie grabit de ritmul lumii din jur?

Foto: ©Virgil Ianțu facebook foto

Daca v-a placut acest articol despre Virgil Ianțu, alaturati-va, cu un Like, comunitatii de cititori de pe pagina noastra de Facebook.