Jurnalista si scriitoarea Rhea Cristina a publicat recent volumul „Românii secolului XXI. Interviuri-document cu personalitati românesti“, care cuprinde 32 de interviuri cu 29 personalitati românesti atat din sfera culturala cat si din alte domenii importante ale societatii.
VIIATA MONDENA va prezinta un fragment din interviul cu distinsa scriitoare Annie Bentoiu, cu talent literar de mare clasa, autoarea remarcabilei carti memorialistice „Timpul ce ni s-a dat“ (Editura Humanitas, 2001), lucrare ce este comparabila doar cu jurnalele si evocarile semnate de Jeni Acterian, Mihail Sebastian si Ion Ioanid.
„Intalnirea mea din anul 2001 cu doamna Annie Bentoiu a fost cu totul speciala pentru mine: am descoperit un intelectual veritabil, cu un anume stil de viata: calm, de mare finete si de o eleganta clasa interioara. Am avut onoarea de a realiza atunci acest interviu cu Domnia-Sa: un erudit veritabil, care stie sa analizeze, cu sinceritate, luciditate si intelepciune, destinul natiunii române, la hotarul dintre monarhie si republica.
Despre esenta comunismului, locul valorii si al adevarului in România de dinainte de invazia comunista, rolul monarhiei române, viitorul României si Majestatea Sa Regele Mihai, am discutat in cadrul acestui dialog care ne ofera tuturor sansa de a ne interoga pe noi insine, in propriul nostru trecut, prezent si viitor, manifestand totodata o anumita cunoastere si intelegere fata de istoria noastra.“ afirma Rhea Cristina.
Rhea Cristina: Va rog, pentru inceput, sa rememorati câteva dintre momentele istorice importante ale României, care v-au marcat copilaria si perioada tineretii.
Annie Bentoiu: In mod curios, cea mai veche amintire a mea este chiar un moment istoric, si anume cortegiul care-l aducea pe Regele Carol al II-lea catre Mitropolie, in iunie 1930. Imi amintesc doar ca stateam la geam intre niste matusi, ca vedeam de sus acea multime de oameni care se scurgea si ca domnea in jurul meu o mare excitare, toata lumea voia sa vada si comenta. Abia mai tarziu am reconstituit intamplarea si am inteles exact ce a fost. Aveam trei ani si o luna.
Dupa aceea, s-au intamplat o multime de evenimente, multe dintre ele impresionante si tragice, dar in chip ciudat sau poate dimpotriva, foarte firesc, pana la razboi ele se uitau repede, viata de toate zilele continua relativ linistita, pentru ca aceste evenimente nu atingeau structura insasi a tarii; erau socuri la suprafata, nu in adancimea societatii. Erau grave prin natura lor, mai ales asasinatele. Primul de care am auzit a fost cel al lui I. G. Duca la Sinaia, apoi al Regelui Alexandru al Serbiei si al lui Louis Barthou, ministrul de externe al Frantei, de catre niste croati, la Marsilia. A fost dupa aceea toata agitatia cu Garda de Fier, iminenta razboiului european, ocuparea Cehoslovaciei in 1938, a Poloniei in 1939… Ii vedeam pe parinti, pe mama in special, tot mai ingrijorati.
Rh. C.: Cum era structurata societatea româneasca (cum era asigurat echilibrul social si politic) si care era locul valorii si al adevarului in România de dinainte de invazia comunista? Ce rol aveau pentru români Monarhia Româna si Majestatea Sa Regele Mihai?
A.B.: Societatea româneasca era ierarhizata, dar in chipul cel mai suplu, nu era o societate de casta, cum fusese intrucatva cea dinainte de primul razboi si cum tindea sa devina si cea comunista.
Exista o tendinta generala spre mai sus, spre mai bine. Boierimea nu mai dispunea de privilegii, clasa mijlocie era in curs de formare inca dinainte de inceputul secolului, iar la tara, in fiecare sat existau niste fruntasi, niste „neamuri“ mai respectate si mai vechi, pe langa unii care incepeau si ei sa se afirme, cu totii centrati in jurul preotului si invatatorului. In toate mediile functiona o ierarhie, dar aceea nu era stabilita odata pentru totdeauna, ea se baza pe performanta individuala. Ca sa fii respectat in satul tau, sau pe strada ta, sau in breasla, trebuia sa ti se recunoasca superioritatea de catre ceilalti, sa ai drept calitati seriozitatea si harnicia; nu te puteai impune cu de-a sila, iar daca nu te tineai de treaba, acel respect castigat puteai sa-l si pierzi. Cum spun, totul era foarte suplu, foarte mobil. Asta pentru echilibrul social. Iar cel politic era mentinut prin existenta mai multor partide si prin dreptul fiecaruia de a-l alege pe cel pe care-l socotea mai bun.
Valoarea si adevarul? Ca in orice societate din lume, ele apartineau lumii ideale, erau niste teluri ce trebuiau atinse. Se vorbea mult pe atunci de triada stabilita inca de catre vechii greci, Binele, Adevarul si Frumosul. Adevarul aparea ca o conditie necesara a vietii sociale. Nu poti incheia o afacere decat cu un „om de cuvant“, altfel riscul e foarte mare. Cel care se dovedea ca „n-are cuvant“ era evitat si pana la urma eliminat. Sigur ca politicienii, tot ca in lumea intreaga, mai promiteau inainte de alegeri lucruri pe care nu izbuteau sa le indeplineasca decât in parte, dar nimeni n-ar fi putut imagina un discurs oficial atat de desprins de realitate ca „limba de lemn“ de care am avut noi parte. Cat despre oamenii publici, presa, caricaturistii, umorul popular actionau si ele ca o frana moralizatoare. „Secret de stat“ nu prea exista decat pe vreme de razboi; lucrurile se aflau repede, si reputatia cuiva era un element important.
Rolul Monarhiei era absolut esential. De 80 de ani, evolutia tarii fusese stabila si ascendenta. In timpul monarhiei si prin ea, sub primii doi regi, se realizasera marile noastre visuri: independenta si unirea tuturor provinciilor. Monarhia se confunda cu insasi existenta statului si nu era pusa in discutie in nici un fel. Putea fi discutata succesiunea: de pilda, in timpul minoritatii Regelui Mihai si cu ocazia intoarcerii lui Carol al II-lea (care, anterior, renuntase la Tron), dar in nici un caz structura de stat. Monarhia constitutionala aparea ca forma de stat ideala, la jumatate de drum intre extreme: republica si monarhia absoluta. In plus, pâna la venirea lui Carol al II-lea exista o adevarata dragoste populara pentru Regina Maria si copiii Sai, poate pentru ca erau toti atât de frumosi fiziceste. Se vindeau nenumarate carti postale cu fotografiile lor; unii chiar le colectionau. Destinul Regelui Mihai copil, cu neintelegerea dintre parinti, apoi curajul de care a dat dovada in 1944 si comportarea Sa in cei trei ani si ceva de domnie i-au atras dragostea tuturor si au facut sa apara abdicarea Sa, evident impusa de rusi (dupa cum abdicarea tatalui Sau fusese impusa de nemti), ca o samavolnicie fara seaman.
Rh. C.: Ce insemna pe atunci in România a avea o cultura si o educatie serioasa? Ce rol juca religia in viata societatii românesti?
A.B.: Sistemul de invatamant avea o traditie de seriozitate bine stabilita, datând inca din secolul al XIX-lea. Atât profesorii de liceu cat si invatatorii erau in general pasionati de meserie si o faceau cu mult devotament, cu abnegatie chiar, dat fiind ca lefurile lor erau suficiente, dar nu foarte mari. (Si totusi n-au existat niciodata „atentii“ sau „meditatii“ cu propriul tau profesor!) Iar facultatile atinsesera fara discutie nivelul occidental. Tinerii se mai duceau uneori sa se perfectioneze in Apus, dar in numar mult mai mic decât in veacul al XIX-lea. Stiti cum se spunea in ultimii ani ai lui Ceausescu, anume ca inainte de regimul comunist aveam profesori de liceu de nivel universitar, iar dupa aceea am avut universitari cu nivel de liceu. Nici macar nu e o gluma, e purul adevar.
De cultura era raspunzatoare scoala, dar de educatie, in primul rand familia. Aveai (sau nu aveai) „cei sapte ani de-acasa“, adica deprinderile de buna-cuviinta insusite inainte de a fi scolar.
Cat despre religie, ea a jucat totdeauna un rol insemnat in societatea româneasca. Uneori se parea ca ritualul e mai important decat credinta profunda, dar nu era asa. Practic, viata fiecaruia era ritmata de sarbatorile crestine: Pasti, Craciun, cateva alte sarbatori asteptate cu nerabdare si mai ales momentele importante ale vietii individuale, nunti, botezuri, inmormantari – toate erau scaldate in fastul oriental al slujbelor religioase si strabatute de un fior de mister. Aceste slujbe intareau si sentimentul familial, cu prilejul lor se intalneau rude care nu se vazusera de ani de zile, aflau unii despre altii cate ceva si se simteau mai putin singuri.
Rh. C.: Cum ati defini libertatea din România de dinainte de plecarea fortata a Majestatii Sale Regelui Mihai I al României si libertatea care s-a creat la noi dupa Decembrie 1989?
A.B.: Nu e foarte usor de facut comparatia, de fapt e aproape imposibil. Intre cele doua razboaie, si chiar inainte de cel dintai, nu prea se vorbea de libertate, pentru ca ea era de la sine inteleasa (vorbeau, desigur, despre ea basarabenii si transilvanenii, inainte de Unire). Intr-o societate normala, omul e liber in sensul ca are initiativa faptelor sale, dar e raspunzator de ceea ce face. Poate sa comita si un omor, dar va trebui sa plateasca pretul cuvenit. Crima, delict sau contraventie, toate iti atrageau pedeapsa corespunzatoare, iar legile erau foarte precis formulate, nu ca in codurile penale de tip sovietic, unde „uneltirea“ sau „defaimarea“ sunt notiuni atat de vagi incât oricine se poate trezi, in orice moment, cu orice condamnare. Ca sa nu mai vorbim despre „omisiunea de denunt“, care implica obligativitatea de a denunta, instituind astfel o stare de frica perpetua.
Omul se simte liber cand ii este foarte clar ceea ce are sau n-are voie sa faca si cand interdictiile provin doar din simplul fapt de a trai in comun. „Libertatea fiecaruia inceteaza unde incepe libertatea celuilalt“ este o axioma, dar si un rationament de bun simt. Pana si copiii sunt mai echilibrati, mai calmi când au de respectat câteva reguli clare. Excesul de opresiune si arbitrarul in aplicarea legii sunt si au fost totdeauna insuportabile.
„Libertatea“ de dupa 1989 nu exista inca decat in raport cu opresiunea excesiva care exista inainte de acea data. Haosul legislativ a ramas mare, inca in acest al doisprezecelea an, legile se fac si se desfac nu prea stim cum, justitia nu inspira incredere: toate astea intretin un sentiment de anxietate perpetua, aproape in toate domeniile, ceea ce limiteaza initiativa celor de buna-credinta – si atunci cum sa vorbim de libertate?
Rh. C.: Cine erau oamenii pe scena politico-culturala a României si care erau trasaturile esentiale ale clasei de elita a României, clasa care facea istorie si ne reprezenta in strainatate? In care om politic al momentului de dinainte de 30 Decembrie 1947 credeati cel mai mult si de ce?
A.B.: Structura sociala a tarii se reflecta in clasa politica. Evident, ca sa te afirmi in ea trebuia sa reprezinti ceva, sa existe in jurul tau o aura de respect, sa fi avut performante clare in domeniul tau de activitate. De obicei, erai deja cunoscut inainte de a deveni om politic, nu invers; de asemenea, nivelul de câstig sau de bogatie se datora fie familiei, fie propriilor merite; nu te imbogateai, ca acum, prin simplul fapt ca deveneai parlamentar! Dimpotriva, intrarea in politica implica pentru cei care practicau profesii liberale mai mult pierderi de clientela, cheltuieli de reprezentare si timp nelucrat. Ideea ca ai putea deveni miliardar din activitatea politica era absurda.
Foarte multi oameni politici proveneau din mediul universitar, ceea ce era o garantie a pregatirii de specialitate, a nivelului cultural si, de multe ori, a capacitatilor oratorice. Dezbaterile parlamentare, mai ales cele de dinainte de 1914, ar trebui citite de orice tanar iubitor de istorie.
Varfuri exceptionale aveam in toate profesiile, dar o trasatura care a disparut este ca fiecarui specialist i se cerea si o cultura generala destul de extinsa, fara de care te faceai de ras. In ameliorarea unei societati, ridicolul e o pârghie foarte importanta, pe care totalitarismul o suprima, inghetand surasul pe buze. Figuri de tipul ministrilor pe care i-am vazut la televizor in 1990 – Emil Bobu, Tudor Postelnicu si altii – nu puteau fi imaginate decat in straturile inferioare ale meseriilor lor, daca aveau vreuna.
Oamenii politici, „de vaza“, cum se spunea (adica cei care sunt mereu aratati si vazuti), nu ne reprezinta numai in ochii altora, ei ne servesc si de model, constient sau nu, tuturora. Cuplul prezidential al anilor ’70-’80 a raspandit la noi un exemplu de vulgaritate care s-a generalizat. E unul dintre motivele pentru care oamenii simpli n-au suportat aspectul civilizat al presedintelui Constantinescu.
In care om politic credeam cel mai mult inainte de abdicarea Regelui? Locul intâi era ocupat, fara nici o indoiala si de mai multa vreme, de Iuliu Maniu, nu numai in mintea mea, dar si a majoritatii românilor. Se stia ca el nu va ceda niciodata – o dovedise –, ca era incoruptibil si ca iubirea lui pentru acest popor si aceasta tara nu cunostea margini. De aceea ura rusilor s-a concentrat asupra lui de la bun inceput. Cand vrem sa stim ce personalitati de valoare avem, e destul sa observam ce campanie de presa se dezlantuie de catre cercurile de inspiratie comunista. Nimeni n-a fost terfelit, la sfarsitul anilor ’40, cum au fost Regele Mihai si Iuliu Maniu, iar dupa 1990, din nou Regele Mihai, Corneliu Coposu si Doina Cornea. Daca suntem atenti, putem lungi lista de nume.
Rh. C.: Ce tip de intelectuali avea România inainte de 30 Decembrie 1947? Care este acel gen de intelectual de care are nevoie România in prezent si care ar fi rolul acestuia in contextul actualei avalanse a mondializarii?
A.B.: Nu prea stiu bine ce este un intelectual. E o notiune care mi-e neclara si nu-mi place sa o folosesc. De asemenea, n-ar fi bine sa idealizam. Societatea interbelica era infinit superioara celei comuniste pentru ca era o societate vie, fireasca, individualista, mobila, nu o schema fixa aplicata cu de-a sila peste oameni, cu gratii si ierarhii abstracte. Nu era perfecta, dar ramanea constant perfectibila. In prezent cred ca avem nevoie de profesionisti seriosi si cinstiti, cu conditia sa aiba o cultura juridica solida si o mentalitate cat mai apuseana, cum au avut-o de fapt cei din secolul al XIX-lea. Notiunile elementare de drept (cele corecte) ar trebui invatate in scoala. Ne-am comporta altfel atunci, atat in viata de toate zilele, cat si la alegeri. In plus, cred ca cei pe care-i numim astazi „intelectuali“ – de fapt, oameni care se pot face auziti, prin cuvant sau prin scris, in mass-media sau mai ales in scoli si facultati – ar trebui sa privilegieze problemele de etica, fie si elementare. Taranii din satele patriarhale stiau foarte clar ce e bine si ce e rau; astazi domneste haosul in aceasta problema, dupa 50 de ani in care minciuna a intrat adanc in viata zilnica. Caci s-a mintit continuu, mai intai de frica, apoi din obisnuinta si pana la urma din simpla vanitate de a nu fi luat drept prost sau naiv. Intr-o realitate perversa, cinismul pare o forma de supravietuire necesara.
Cat despre mondializare, e o problema grava si care ar cere o discutie aparte. Sa spunem ca e legata, intre altele, de problema personalitatii (individuale si colective) si de normele de politete, ca sa zic asa, care fac posibila convietuirea. Dar toate acestea ne-ar duce mult prea departe.
Rh. C.: Credeti in ideea de destin (in destinul dumneavoastra)? Care a fost atitudinea politica a generatiei dumneavoastra in fata marasmului totalitar comunist?
A.B.: Cred in destin, bineinteles. Dar nu cu conotatii fataliste. Cred ca destinul se compune din toate circumstantele in care te afli prins de la nastere – un anumit spatiu geografic, o anumita epoca, o anumita familie si asa mai departe –, precum si din toate cele care ti se ivesc in cale fara sa le poti prevedea, inlatura sau modifica. In acest sens, destinul e si bun si rau. O infirmitate sau un castig mare la loterie sunt amandoua destin. Totul e ce faci cu aceste determinari, cum iti folosesti transa ingusta de libertate care ti-e lasata. Caci ea exista si in inchisoare, si in situatii-limita – cu atat mai mult in lungile perioade mai linistite, care au loc in oricare viata si pot fi folosite intens sau, dimpotriva, pierdute din comoditate sau risipite pe maruntisuri. Totul e sa ai un tel sau macar o directie de mers. Traiectoria individuala finala (care-si capata forma numai odata cu moartea) este rezultatul actiunii conjugate a destinului si a energiei tale personale. Mi se va spune ca si aceasta e, inca de la pornire, mai mare sau mai mica. Dar un pic de energie tot avem fiecare din noi si o putem mari prin exercitiu. Iar daca nu ne ramane deloc, inca putem alege intre a cultiva in noi iubire sau ura. Macar atat – si in functie de asta, totul va fi diferit.
„Marasmul comunist“, cum ii spuneti, a divizat generatia noastra cum ar fi divizat-o pe oricare. El a fost destinul, si fiecare a putut alege felul sau propriu de a-l infrunta sau de a-l accepta. Unii s-au folosit de noile oportunitati – depinde cum au facut-o. Altii, poate mai lucizi, au decis sa supravietuiasca doar printr-o profesionalizare maxima, prin harnicie, prin efortul constant de a te numara printre cei mai buni in specialitatea ta. Nu ajungeai cine stie ce „sus“, dar ramaneai in acord cu tine insuti.
Fragment din interviul realizat in anul 2001 si publicat in cartea „Românii secolului XXI. Interviuri-document cu personalitati romanesti“ de Rhea Cristina, editura Pro Universitaria (print, 2013).
Cartea „ROMÂNII SECOLULUI XXI. Interviuri-document cu personalitati romanesti” de Rhea Cristina cuprinde 32 de interviuri cu 29 de personalitati romanesti atat din sfera culturala cat si din alte domenii importante ale societatii (medicina, invatamant, religie, politica, armata si securitate nationala): Radu Barbulescu, Ana Blandiana si Romulus Rusan, Al. Cistelecan, Dragos Galgotiu, Sorin Iliesiu, Irina Mavrodin, Sergiu Anghel, Doina Cornea, Aurelian Craiutu, Alexandru Paleologu, Oana Pellea, Dan Puric, Geo Saizescu, Ioan Tugearu, Matei Visniec, Annie Bentoiu, Barbu Cioculescu, Eleodor Focseneanu, Argatu Ioan, Iuliana Avadanei, Victor Bostinaru, Gigi Caciuleanu, Adrian Cioroianu, Constantin Degeratu, Sabin Dragulin, Paul Dumitrescu, Marcela Monica Stoica, Christian Tamas.
Cartea poate fi comandata online, editie print, dand CLICK AICI.
Daca v-a placut acest articol, alaturati-va, cu un Like, comunitatii de cititori de pe pagina noastra de Facebook.
